ies noaptea ca să mă uit la cer şi când nu văd nici o stea mă întreb dacă e chiar aşa de întuneric în mine. şi apoi ştii cum e asta, ca şi cum ai fuma într-o beznă deasă de s-o tai cu cuţitu’, îţi dai seama că s-o terminat ţigara numai când ajungi la filtru şi fumul e aşa de amar că-ţi zgârâie maţele. şi cum să nu m-apuce belca, când eu sunt ca o veveriţă care aleargă într-o roată, dar de unde energie când primesc şi aleg să mă hrănesc numai cu firmituri de dragoste, afecţiune, atenţie. dacă iei furia, scazi entuziasmul, primeşti exact starea în care sunt eu. aproape că nici nu mă mir că mie nici nu mi se mai scoală la viaţă şi aşa şi merg toate, ca op#l@bleagă. my life story is happening slower than my life.
m-am redus atât de mult la nimic ultima vreme că şi atunci când mă uit în oglindă mă cutremur să descopăr acolo o faţă şi înca faţa mea. eu ar trebui, cum să spun, să-mi pun o mască de sticlă prin care să nu mi se vadă nici porii, nimic să nu dea cumva impresia că în mine încă trăieşte o viaţă. verişoara mea a murit la nici 19 ani şi la vremea ceea, 19 ani mi se părea ceva, cum să îmi explic acum că 19 ani asta-i nimic, dar eu şi de nimicul acesta m-am săturat. It became difficult to navigate from Nothing to Nothing without accidentaly walking through Something.
sufletul meu e ca un sac fără fund, în care încape orice şi în care totul se pierde ca într-o gaură neagră imensă, poate de asta unii au hotărât că acesta e locul potrivit pentru a-şi arunca toate frustrările şi răutaţile pentru a uita de ele. şi ştii vorba ceea – „nu da Doamne omului atâtea câte poate suporta.” altă metaforă pentru cum mă simt e un borcan căruia i-au sărit capacele şi din ele tot se prelinge gem, gem de prune, de caise, de pere, de huipaimi. gem de durere şi gemutul de durere nu e pe gustul nimănui. şi dacă n-aş fi un sac fără fund, aş prefera să mă pot umple de lucruri bune, frumoase, huinea de asta romantică şi mediocră de care se bucură toată lumea şi dacă nu mi-ar fi sărit capacele, aş vrea ca gemul să fie de mere. mie îmi place gemul de mere. pă-du-re-ţe.
da, eu tot câteodată vreau altceva. eu întotdeauna vreau altceva. vreau altfel, vreau altundeva! şi mă prind în flagrant delict cu ideea că altceva, altfel şi altundeva automat înseamnă şi altcineva. altcineva decât mine, altcineva decât tine, altcineva decât noi. altfel. sometimes I can hear my bones straining under the weight of all the lives I’m not living. eu înţeleg perfect că pentru unii viaţa e interesantă, dar eu ştiu când ies undeva că am ieşit numai ca să nu mă simt vinovată că beau singură, eu ştiu şi conştiinţa mea ştie şi nici una nu recunoaşte în faţa celeilalte. consecutiv, mă apuc să recitesc tot ce mi-ai scris vreodată ca să mă asigur că nu mi-a scăpat printre rânduri acel ceva pe care vreau să mi-l spui, dar şi eu şi tu ştim că n-o să-l obţin niciodată. şi apoi încep să mă gândesc de ce eu nu ştiu să pun punct din intonaţie, din privire, de ce eu nu ştiu să pun punct nici măcar dacă tac şi nu mă uit la tine? de la prea multă gândire îmi vine să-mi dau o palmă. nu. două. what the fuck is wrong with me that I can hold on only to the things I want to lose?
ce poate să facă un om când are toate albumele Placebo şi o depresie cronică? să-nebunască. corect. după toată huineaua asta eu stau şi ascult Placebo până la cinci dimineaţa şi cred că aştept să-mi scrie El. nu contează dacă scrie sau nu, eu aştept.
dimineaţa mă trezesc cu apelul tău şi îmi dau seama ce mult mi-ai lipsit. după îţi scriu că te iubesc şi că mi-a fost dor şi cred că tu niciodată n-o să ştii How much I mean that. ziua mea are tendinţa să fie exponenţial mai bună, când are un sens – să te îmbrăţişez.
cheers to the Placebo fucking effect !
